Balada „Miorița” este una dintre cele mai emblematice creații ale tradiției orale românești, un testament poetic al vieții pastorale și al spiritualității profunde care a caracterizat poporul român de-a lungul secolelor. Prin versurile sale, balada ne poartă într-un peisaj de poveste, unde natura, viața și moartea se împletesc într-o armonie aproape mistică.
În centrul acestei balade, trei ciobani – unul moldovean, unul ungurean și unul vrâncean – își duc turmele de oi prin dealuri și văi. Însă, dincolo de această scenă pastorală, complotul ciobanilor ungurean și vrâncean pentru a-l ucide pe cel moldovean din invidie asupra bogățiilor sale devine firul narativ central. Miorița, o oaie năzdrăvană, joacă un rol crucial, avertizându-și stăpânul despre primejdia care-l paște.
Cu toate acestea, reacția ciobanului moldovean nu este una de teamă sau dorință de răzbunare. Într-o întoarcere filosofică a sorții, el își acceptă soarta cu demnitate, alegând să vadă moartea nu ca pe un final tragic, ci ca pe o nunta cosmică. El își dorește să fie îngropat lângă turma sa, cu fluierașii săi de fag, os și soc la căpătâi, astfel încât vântul să cânte prin ei și oile să-l plângă. Această viziune profund simbolică reflectă o resemnare senină în fața morții și o legătură spirituală cu natura și universul.
Primele versuri sunt unele dintre cele mai memorabile din întreaga literatură românească:
„Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai…”
Aceste cuvinte evocă o frumusețe idilică, unde pământul românesc devine o poartă către cer, iar viața și moartea sunt parte dintr-un ciclu natural și sacru. Mesajul ciobanului către mama sa, în care își ascunde adevărata soartă, înlocuind moartea cu o nuntă cosmică, este o dovadă a filosofiei sale despre viață – că moartea nu este un final, ci o trecere către o dimensiune superioară.
Simbolism și tematici
„Miorița” este o baladă complexă, plină de simbolism. Oaia năzdrăvană, natura pastorală, complotul trădării și acceptarea soartei toate sunt elemente care au captat imaginația poporului român și au devenit parte integrantă a folclorului național. Balada nu doar că ne prezintă un episod din viața pastorală, ci și tematici universale precum relația omului cu moartea, natura și destinul.
Prin Miorița, poporul român și-a exprimat, de-a lungul timpului, legătura profundă cu pământul, cu viața simplă, dar plină de semnificație, și cu o viziune fatalistă asupra vieții, care este privită ca parte dintr-un ciclu cosmic și inevitabil.
Astfel, „Miorița” nu este doar o baladă despre un cioban și turma sa, ci o poveste despre condiția umană, despre acceptarea destinului și despre locul sacru al omului în univers.
Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Și unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Și cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ș-are oi mai multe,
Mândre și cornute,
Și cai învățați,
Și câni mai bărbați,
Dar cea mioriță,
Cu lână plăviță,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
– Mioriță laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ți mai tace!
Ori iarba nu-ți place,
Ori ești bolnăvioară,
Drăguță mioară?
– Drăguțule bace,
Dă-ți oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Și umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îți cheamă ș-un câine,
Cel mai bărbătesc
Și cel mai frățesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Și cu cel vrâncean!
– Oiță bârsană,
De ești năzdrăvană,
și de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Și lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraș de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraș de os,
Mult zice duios;
Fluieraș de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ș-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele și luna
Mi-au ținut cununa.
Brazi și paltinași
I-am avut nuntași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Și stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuță bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toți întrebând
Și la toți zicând:
„Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Fețișoara lui,
Spuma laptelui;
Mustețioara lui,
Spicul grâului;
Perișorul lui,
Peana corbului;
Ochișorii lui,
Mura câmpului?”
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Și-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuță
Să nu spui, drăguță,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntași
Brazi și paltinași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Și stele făclii!
