Uneori, viața nu are nevoie de multe explicații. O simți. O trăiești. Și abia mai târziu îți dai seama cât de repede a trecut.
„Trenul vieții” este o piesă muzicală și o metaforă a drumului nostru prin lume, inspirată din poezia profundă a lui Traian Dorz.
Această melodie nu vorbește despre iubire romantică, distracție sau visuri idealiste. Ea vorbește despre timp, călătorie, copilărie, maturizare, și, inevitabil… plecare.
În momentele în care simți că te-ai pierdut în cotidian, versurile acestei piese sunt ca o bătaie ușoară în geamul sufletului tău.
Versuri: Traian Dorz
Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii!
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Însetaţi după plăceri!
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:
Am trăit şi n-am ştiut!
Gând de final
Această piesă nu are nevoie de refren catchy sau de beat exploziv.
Este despre noi toți, călători în același tren, uneori distrați, alteori visători, dar mereu în mișcare.
Și poate, după ce o vei asculta, îți vei aminti să trăiești puțin mai conștient.
Până nu se aude… goarna veșniciei.
Poze de la InfoTimisoara
