Carnea de tun – Cotul Donului
Face parte din albumul Frontul Răsăritului – Sfârșitul Începutului
Luptele de la Cotul Donului au demonstrat cât de nepregătită era Armata Română în fața unui război al tehnicii moderne. Acolo, în toamna și iarna lui 1942, s-a consumat cea mai mare catastrofă militară din istoria noastră.
Peste 150.000 de morți, răniți și dispăruți. O armată întreagă zdrobită de tancurile și artileria sovietică, fără sprijin real din partea aliaților germani.
Armata a 3-a Română, cu un efectiv de peste 140.000 de militari, a fost dispusă pe flancurile Armatei a 6-a germane. Li s-au adăugat peste 90.000 de români recrutați în armata ungară din Ardealul ocupat. Cu toții au fost folosiți drept carne de tun.
Pierderile Diviziei 15 Infanterie la Cotul Donului sunt grăitoare: peste 9.000 de oameni din trupă, alături de sute de ofițeri și subofițeri, mii de animale, zeci de tunuri și arme grele pierdute. Căpitanul Emanoil Predoiu descria astfel situația:
„Majoritatea sunt degerați, răniți sau bolnavi… 90% dintre militari aveau degerături și 100% păduchi, așa de mulți încât îi vedeai imediat. Eu nu pot uita niciodată acest spectacol de mizerie omenească… Agățați de mașini germane, pe aripi, pe acoperiș, pe botul mașinii, pe ger năprasnic, doreau un singur lucru: să fugă.”
Alți martori povestesc cum 90% dintre infanteriști nu mai aveau arme, ci doar sacul cu merinde. Ofițerii germani de legătură se întrebau dacă soldații români ar fi fost împușcați pentru asta, așa cum se întâmpla în Wehrmacht.
Istoricul și profesorul Vasile Șoimaru scria mai târziu:
„Este o tragedie ce s-a întâmplat la Cotul Donului. În 70 de ani, nimeni, nici din România, nici din Moldova, nu a călcat pe acolo. Toate țările care au ostași căzuți acolo au ridicat monumente și cimitire. Doar România nu are pentru frații noștri nici măcar o cruce.”
El însuși, în drumul său pe urmele Armatei Române, a ridicat singura cruce românească de pe acel câmp al morții: o cruce din crengi, legată cu tricolor.
Piesa – „Carnea de tun – Cotul Donului”
Această piesă aduce un omagiu soldaților uitați. Nu este o glorificare a războiului, ci o amintire dureroasă: flămânzi, înghețați, fără arme și fără șansă, ei au fost sacrificați la Cotul Donului.
Versurile sunt un imn funebru, o rugăciune pentru sufletele pierdute.
Versurile
….Cotul Donului
Flămânzi, înghețați, singuri în ger.
Nici cal, nici om nu mai vezi unde e.
Și fiecare pas… putea fi ultimul.
În stepa blestemată, gerul ne sfâșia,
Minus patruzeci de grade, dar comandatul urla.
Fără hrană, fără gloanțe, având la moarte datorie,
Români înghețați – carne de tun, uitată-n istorie.
Un singur cuvânt se zbătea printre dinți:
„Mamă” – șoptit în cerul negru către sfinți.
„Mamă” – tancurile trăgeau suflete-n război,
Și niciun aliat n-a privit înapoi.
„Mamă”
Carnea de tun… pe Cotul Donului a rămas,
Acolo au rămas etern, cei ce nu s-au retras.
Abandonați, de la frig muți,
Eroi pierduți… și puțini în istorie știuți.
Pe Don pluteau soldați învinși,
Strigând către cer și neauziți.
Tancuri grele, pași ca de oțel,
Noi eram doar carne de tun pentru el…
„Am mers spre apus… pe cadavre și gheață,
Doar dorul de casă ne ținea-n viață.”
Carnea de tun… pe Cotul Donului a rămas,
Acolo dorm etern, cei ce nu s-au retras.
Abandonați, înghețați și muți,
Eroi pierduți… și puțini în istorie știuți.
Outro
„Mamă… mamă…”
Cotul Donului… n-ai mormânt, n-ai cruce,
Cotul Donului… viața din destin o stinge,
Cotul Donului… cânți în gheață și ger,
Cotul Donului… Un imn tăcut…brutal dar sincer.
În amintirea sacrificiului celor care au pierit acolo și care merită să fie pomeniți nu ca „pierderi colaterale”, ci ca oameni, fii, tați, frați.
