Într-o epocă în care dragostea e ambalată, editată, calibrată după algoritmi, versurile lui Adrian Păunescu străpung ca un trăznet: dezordonate, sincere, grele de sens.
„Ce simplu mi-ai fi, dacă nu te-aș iubi” nu e doar o poezie transpusă în muzică – e o mărturisire cu dinți, o confesiune a unei iubiri care refuză să fie comodă, „burgheză”, și care se trăiește cu frică, dar și cu furie.
Melodia păstrează ritmul versurilor ca o respirație grea – nu corectează nimic, nu netezește marginile. Așa cum Păunescu n-a scris pentru aplauze, această piesă nu cântă pentru validare. Ci pentru adevăr.
Versuri:
Altceva nu-i nimic
Și mereu mă complic
Și ce simplu mi-ar fi,
Dacă nu te-aș iubi.
Dacă m-aș lua după pretexte,
dacă-aș trage unde e ușor,
nici nu trebuia s-aud de tine
și-mi era mai de folos să mor.
M-am băgat de bună voie slugă,
dragostei morale ce ți-o port,
dar pricep că mi-ar fi fost rentabil
să privesc destinul ca pe-un sport.
Nu-i o simplă încăpățânare,
pentru un ambițios pariu,
dar aleg o cale complicată,
tocmai din motivul că sunt viu.
Eu detest relația burgheză,
decorată circumstanțial,
mă închin la legile naturii
și salut iubirea, ca scandal.
Mama ei de viață prefacută,
tatăl ei de soartă la mezat,
te iubesc în felul unui trăznet,
te prefer așa cum s-a-ntâmplat.
Greu îmi e și greu îți e și ție
cu acest fel de a trăi al meu,
totuși, vreau să știi că, din pacate,
dragostea e o dificultate,
fără care-ar fi cu mult mai greu.
