Există versuri care nu au fost scrise la birou. Au fost scrise cu lopata, pe lut roșu, în timp ce alături mureau oameni.
Andrei Ciurunga a fost unul dintre poeții români aruncați în lagărele de muncă forțată de la canalul Dunăre–Marea Neagră — proiectul faraonic al regimului comunist care a costat viețile a zeci de mii de deținuți politici în anii ’50. A scris în condiții imposibile, a supraviețuit, și a lăsat în urmă o poezie care nu cere milă — doar memorie.
Cele două piese de față — „Așa le-am scris” și „Canalul” — sunt construite pe poemele lui. Nu ca ilustrație sonoră, nu ca fundal decorativ. Ci ca spațiu în care cuvintele să poată respira la dimensiunile lor reale.
I. Așa le-am scris
Primul poem este o mărturisire despre actul de a scrie în captivitate. Nu există romantism — există brânci, coate, burtă, lut. Pegas e un vagonet de tablă pe rotile. Muzele sunt iele și scorpii. Și totuși, scrisul se întâmplă. Versul există. Asta e tot ce contează.
Așa le-am scris — Andrei Ciurunga
Am scris aşa cum prea puţini avură norocul meu de-a scrie şi de-a fi: neputincios în scrîşnete şi ură şi neînstare încă a iubi.
Am scris pe brînci, pe coate şi pe burtă, tîrîndu-mă cu fiecare vers. Lumina lunii, uneori prea scurtă, nu prididea să mă urmeze-n mers. Dobrogea mea cu spaţii imobile mi-a dat iluzii de pustiu Parnas, şi-un vagonet de tablă, pe rotile, mi-a fost şi crud şi credincios Pegas.
În loc de muze albe, diafane, venit-au iele, scorpii şi stihii şi-au stat cu mine noaptea de plantoane, otrăvuri noi să-mi toarne-n insomnii.
Pe file de pămînt cît o moşie am pus lopata — uriaş condei, avînd alături călimara vie a sîngelui vărsat de fraţii mei. Am scris pe lutul roşu la Mamaia, pe piatra albă la Ovidiu — şi pe lutul negru, înmuindu-l ploaia, la Taşaul, în fiecare zi.
Când spulbera în stepa largă vântul cu mari primejdii pentru scrisul meu, ca să nu-mi zboare de pe şes cuvântul, puneam tampon anrocamentul greu. Aşa i-a fost sortitul să apară cărţii de-acum, pe care-o sloveniţi, şi cititor să-i fie prima oară frăţescul meu popor de osîndiţi.
Necunoscuţi prieteni de departe, curatei file daţi-i crezămînt şi ţineţi minte că această carte a fost odată sînge şi pămînt.
II. Canalul
A doua piesă e mai dură, mai colectivă. Nu mai vorbește un singur om — vorbește o generație întreagă care a spintecat Dobrogea cu lopata și a presărat-o cu oase. Istoria, spune Ciurunga, va ține minte. Și dacă nu ține, atunci poezia va ține în locul ei — o nouă Tristie la Pontul Euxin, ca Ovidiu altădată, exilat pe același mal.
Canalul — Andrei Ciurunga
Aici am ars şi-am sîngerat cu anii, aici am rupt cu dinţii din ţărână, şi-aici ne-am cununat, cu bolovanii, cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.
Pe aceste văi şi dealuri dobrogene am dat cu veacuri înapoi lumina. Amare bezne-am aşternut pe gene şi le-am gustat în inimi rădăcina.
Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte, bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare, am presărat cu mii de oseminte meleagul dintre Dunăre şi Mare.
Trudind, flămînzi de viaţă şi de pîine, înjurături şi pumni ne-au fost răsplata. Să facem drum vapoarelor de mîine, am spintecat Dobrogea cu lopata.
Istoria, ce curge — acum întoarsă, va ţine minte şi-ntre foi va strînge acest cumplit Danubiu care varsă pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.
Iar cîntecele smulse din robie vor ctitori, cu anii care vin, în cărţile pe care le vom scrie, o nouă Tristie la Pontul Euxin.
Aici am ars şi-am sîngerat cu anii, aici am rupt cu dinţii din ţărână.
Despre muzică
Muzica nu încearcă să explice poemele. Le oferă un corp. Drone-uri joase, pian disonant, texturi de vânt peste stepă — un spațiu sonor construit să nu dramatizeze nimic, ci să lase greutatea cuvintelor să cadă singură. Vocea șoptește, nu declamă. Tăcerile sunt la fel de importante ca sunetele.
Dacă trebuie pus un nume: ambient industrial de cameră, cu rădăcini în minimalismul ritual. Dar eticheta contează mai puțin decât ce simți când asculți.
Ascultați. Și țineți minte că această carte a fost odată sânge și pământ.
