În iarna anului 1942, pe frontul de la Stalingrad, soldații români din Armata a 3-a luptau fără arme antitanc, fără sprijin, fără speranță. În fața lor, sute de tancuri sovietice T-34 înaintau implacabil. Iar atunci când tunurile românești de 37 mm — poreclite de ruși „ciocănitorile” — nu puteau străpunge oțelul inamic, oamenii au făcut singurul lucru care le mai rămânea: au alergat spre moarte.
„AL MEU E” este inspirată din povestea reală a sublocotenentului Sâmbotin, unul dintre acei soldați care s-au aruncat cu grenade și sticle incendiare asupra tancurilor sovietice, încercând imposibilul. Când toate armele nu reușeau să străpungă blindajul, el a cerut un baros — și a început să lovească în turelă până când a fost zdrobit.
Ultimele sale cuvinte au rămas în memoria camarazilor:
„Al meu e!”
Această piesă transformă acea replică într-un simbol al curajului.
Nu e o glorificare a războiului, ci o mărturie: despre disperare, despre credință, despre oameni simpli care s-au ridicat împotriva imposibilului doar pentru că patria le cerea.
Pe frontul de est, românii nu aveau arme anti-tanc performante, aveau doar voință, sticle cu benzină și curajul de a muri în picioare.
Așa s-au născut „oamenii anti-tanc” – soldați simpli, care s-au aruncat în fața monștrilor de oțel, pentru a opri cu trupul ceea ce nici tunul nu mai putea opri.
Această piesă e pentru ei, pentru toți cei care au strigat „al meu e” știind că nu se mai întorc.
OAMENII ANTI-TANC
(Al meu e)
Gerul mușcă adânc, obuzele cad în câmp,
Din tranșee privim, tancul vine cu avânt.
Tunul lovește, dar blindajul nu cedează,
„Al meu e!”, strigă Sâmbotin — și-n suflet curajul vibrează.
„Nu avem tunuri”, zice căpitanul, cu mâna pe grenadă,
Dar tot o să-i distrugem fie nămol, ceață sau zăpadă.
În lanul de foc, nu-i drum înapoi,
Tancul vine peste noi!
Cu grenadă și foc, cu sufletul frânt,
Luptăm pentru al nostru pământ.
Ne strecurăm prin secară, sub șuier de mitralieră,
Arunc bidonul aprins sub monstrul ce vine spre a noastră barieră.
Explozia zguduie, dar oțelul nu cedează,
Șenila crapă, dar monstrul înaintează.
Sâmbotin urcă pe turelă, sub baros tancul este greu,
Fierul sună ca un clopot — chemarea spre Dumnezeu.
Lovituri în barosanul puternic în turelă,
Oțelul răsun ce viața nebună…. și rebelă.
(Al meu e)
În lanul de foc, nu-i drum înapoi,
Tancul vine peste noi!
Eroi fără nume, în ger și fum,
Ne lasă povestea în al pământului scrum.
Pasul 16
(Al meu e)
În lanul de foc, nu-i drum înapoi,
Tancul vine peste noi!
Eroi fără nume, în ger și fum,
Ne lasă povestea în al pământului scrum.
(AL MEU E)
Despre piesă
„Oameni anti-tanc” nu este un cântec despre victorie.
Este un strigăt, o mărturie, o rugăciune pentru cei care s-au ridicat împotriva imposibilului.
Piesa aduce la viață lupta soldaților români de la Cotul Donului — un episod aproape uitat, dar care ar trebui spus din nou, cu voce tare.
E un omagiu pentru nebunia curajului, pentru eroismul absurd și pentru acei oameni care, în fața tancurilor, n-au fugit.
Au rămas.
Și au țipat:
„Al meu e.”
