Într-un colț al memoriei colective aromâne, printre munții Macedoniei și apele grele ale râurilor sud-dunărene, trăiește o legendă care îmbină durerea, credința și creația într-o singură poezie tragică: „Puntea din Arta”.
Această baladă, transmisă oral secole la rând, este considerată o capodoperă a liricii populare aromânești, echivalentă cu Meșterul Manole în folclorul românesc. Pentru prima dată, legenda a fost publicată în România în anul 1887, în revista Țara Nouă, sub titlul original „Punte di Narta”.
Originea legendei și locul numit Nânta (Notia)
Conform tradiției, personajele baladei provin din localitatea Nânta (azi Notia, Grecia), un sat aromân unde, în secolul al XVIII-lea, o parte a populației a fost nevoită să treacă la islam pentru a evita prigoana otomană. Nânta a fost odinioară un centru megleno-român, iar legenda Puntea din Arta este legată tocmai de acea lume: o comunitate de zidari pricepuți, dar supuși unei porunci divine și crude.
Este vorba despre trei frați meșteri, vestiți în toată țara pentru iscusința lor. Chemați de un amiră (un conducător), aceștia sunt puși să ridice o punte falnică peste râul din Arta (oraș real din vestul Greciei). Însă, ca și în Manole, construcția se surpă noaptea, iar soluția vine dintr-un vis simbolic zidirea de vie a unei femei.
Jertfa femeii și blestemul punții
Nevasta fratelui cel mic este aleasă fără știința ei, păcălită să aducă prânzul la locul lucrării. Este zidită de vie în temelie, în timp ce-și roagă călăii să-i lase sânii afară ca să-și alăpteze copilul. Într-un final, în agonie și disperare, femeia blestemă puntea:
„Cum treambur mine mărata, / S’ treambure ş’ puntea di Narta! / Câţi călători va să şi trecă / Cama mulţi să şi se neacă…”
Astfel, actul artistic suprem (construcția) devine posibil doar prin sacrificiul uman, o temă comună în mitologia europeană, dar aici încărcată cu specific aromân: solidaritatea de familie, devotamentul, blestemul și tragismul matern.
Arta – un loc real
Orașul Arta există și astăzi în regiunea Epir (Grecia de vest), iar faimoasa „Podul din Arta” (Το Γεφύρι της Άρτας) rămâne un simbol al acestei legende. Acolo există o variantă grecească similară, dar aromânii au adaptat-o și transmis-o din generație în generație.
În apropierea locului legendei se află și vechea cetate Pella, fosta capitală a Macedoniei lui Alexandru cel Mare — o zonă încărcată de istorie și simboluri pentru cultura balcanică.
Puntea din Arta – în muzică
Piesa compusă de mine este o baladă folk-aromână, inspirată fidel de textul tradițional. Am păstrat întreaga poezie în forma sa originală română, iar la final, ultimele 4 versuri au fost adăugate și în limba aromână, ca un gest de respect față de identitatea culturală a baladei.
🎵 Versuri integrale: „Puntea din Arta”
(Versiune completă, formatată pentru performanță vocală sau audiție)
Fost-au fost trei meşteri fraţi,
Toţi vestiţi şi lăudaţi,
La mistrie iscusiţi
Şi toţi trei căsătoriţi.
Meşteri mari, neîntrecuţi,
Pretutindeni cunoscuţi,
Orice faptă, cât de grea,
Mintea lor o-ndeplinea.
Şi-a venit un om odat’
Ca să-i cheme la-mpărat.
Şi-au pornit ei împreună
Noaptea chiar, la drum, pe lună,
Craiului se închinară
Şi cu drag îl întrebară:
-„ Ce vrei oare de la noi ?
Căci noi suntem robii tăi.”
-„ Eu am auzit de voi
C-aţi fi oameni foarte răi;
Ce mai staţi şi întrebaţi?
Punte-n Arta să-mi duraţi!
Dar de nu mi-o veţi dura,
Vii, să ştiţi, nu veţi scăpa!”
-„ Doamne, iartă-ne, dorim
Trei zile să chibzuim!”
După ce s-au sfătuit,
Craiului ci i-au grăit.
-„ Ca să-ţi facem după voie,
Şapte ani avem nevoie;
Tot ce-ar fi să ne lipsească,
Craiul să ne dăruiască
Şi cum robii tăi ne ştim,
Două vorbe-ţi mai grăim:
Ca să nu fim roşi de chin
Pe acest meleag străin,
Dă-ne voie la toţi trei
Să ne-aducem pe femei.”
-„ Tot ce-aţi spus, într-un cuvânt,
Vi le dau cu jurământ.
Punte trainică eu vroi,
Că e vai şi-amar de voi!”
Şi s-au dus apoi toţi trei
Să-şi aducă pe femei,
De la Nânta, c-a vrut soarta
Să le ducă-aici în Arta;
Le-au adus ei de la munte
Jos la Arta pentru punte.
Şi-ncepură să lucreze,
Locul punţii să-l aşeze,
Tot ce ziua se lucra,
Noaptea apa îneca;
Şase ani s-au scurs aşa,
Puntea nu se-nfiripa.
Şi şedeau şi se gândeau,
Şi cu lacrimi mari plângeau
Fără o punte pe aproape.
Într-o bună dimineaţă
Când mi se spăla pe faţă
Cel mai mare în obor,
Zări pasăre în zbor
Şi de unde îmi zbura,
Pe o creangă se oprea,
Pe cel mare îl privea,
Cu dor mare ciripea
Şi lui iată ce-i zicea:
-„ Tu de-acum să nu jeleşti,
Dacă vrei să isprăveşti,
Pe-a mezinului soţie
S-o aşezi la temelie.
Iute, iute s-o zidiţi,
Milă să nu dovediţi.”
Fratele când auzea
Pasărea ce îi zicea,
Din străfunduri suspina,
Inima i se rupea
De durere şi de frică
Pentru nora cea mai mică
Şi copilu-i bucălat,
Încă ne-mpiciorogat.
Maică-sa îl alăpta,
Şi cu drag îl legăna.
Fratele cel mare-a dat
O poruncă şi-am jurat:
Cine prânzul o s-aducă,
De aici să nu se ducă,
Ci să stea la temelii,
Puntea s-o putem zidi.”
Fratele se tot gândea,
Jale mare-l cuprindea,
Dar şi-a zis în gând tăcut:
„Dumnezeu aşa a vrut:
Pentru puntea ata rară,
Nora trebuie să moară…”
Şi acasă-a poruncit
Un prânz bun a fi gătit
Şi apoi cu el să vină
Negreşit nora mezină…
Nora mică-a ascultat
De porunca ce i-a dat,
Pe copil şi l-a sculat
Şi din somn l-a deşteptat,
De ţâţă l-a săturat
Şi din nou mi l-a culcat.
Se găti, se pregăti
Şi la punte o porni.
Era tare bucuroasă
C-aducea prânzul de-acasă.
Dar la punte când sosi
Meşterilor le grăi:
-„Meşterilor, voi sărmani,
Ce lucraţi de-atâţia ani!
Unde-i puntea ce-aţi durat,
Şase ani ce aţi lucrat?”
-„Doamnă, ne mirăm şi noi,
De când asudăm şi-n ploi,
Am lucrat noapte şi zi,
Puntea n-o putem zidi.
Fratele cel mare-a dat
O poruncă şi-am jurat:
Cine prânzul o s-aducă,
De aici să nu se ducă,
Ci să stea la temelii,
Puntea s-o putem zidi.”
Dar ea nu înţelegea
Ceea ce i se spunea;
La bărbatul ei privea
Şi-l vedea că tot plângea,
Cu dor mare-l întreba
Cum vedea că lăcrima:
-„Dragul meu tânăr bărbat,
Vreau să-mi spui drept şi curat:
De ce plângi necontenit?
Spune-mi drept, spune-mi cinstit!”
-„Tot năduful, draga mea,
Nu e pentru altceva:
Mi-a căzut inelu-n groapă,
Treci de-l ia, că piere-n apă!”
Ea după inel s-a dus
Chiar aşa cum i s-a spus.
Meşterii s-au repezit
Cu zor mare şi sporit,
Răsturnând-o-n temelie
Şi zidind-o-aici de vie.
Ea, sărmana, tot striga
Şi-i ruga şi-i tot ruga,
Carnea toată şi-o rupea,
Părul din cap şi-l smulgea:
-„Mai agale, meşteri, măi,
Meşteri mari, dar meşteri răi,
Mai agale eu vă zic,
Să-i dau ţâţă celui mic!”
Meşterii se-nverşunau,
Vocea nu i-o ascultau.
Dânsa iarăşi i-agrăia
Şi-i ruga şi-i tot ruga:
-„Meşterilor, ah şi vai!
Ascultaţi-mi doar un grai:
Pentru cea din urmă oară,
Ţâţa să-mi lăsaţi afară,
Copilaşul să nu-mi moară;
Aduceţi-mi-l în fugă,
Să-i dau ţâţa să mi-o sugă,
Fiindcă încă e micuţ,
Ne-mpiciorogat, slăbuţ!”
Meşterii iar n-auzeau,
Lucrul şi-l continuau.
Ea atunci, cu temei,
Blestemă cu gura ei:
-„Cum tot ţipă pruncul meu,
Să ţipe-acest râu mereu
Şi cum tremur toată, biata,
Tremure puntea din Arta;
Să n-apuce luna-a trece
Şi un om să se înece;
Şi cum sânu-mi curge-n toi,
Aşa să vă scurgeţi voi
Şi în pălmi cât păr vedeţi,
Tot atât noroc s-aveţi.
Trei surori am fost şi toate
De ursită blestemate:
Ne-au zidit pe toate trei
Meşteri nemiloşi şi răi:
Una-n Dunăre mereu,
Alta în Vardarul greu,
Iar în puntea Artei eu!”
Masturl’i-arăi ş-fără ñilă:
Una e tu-a Dunăl’ei,
Alantă tu-a Vardarlui,
Iar io tu puntea Artăl’ei!
Una-n Dunăre mereu,
Alta în Vardarul greu,
Iar în puntea Artei eu!”
Una-n Dunăre mereu,
