În literatura română există poezii care se citesc, și altele care se simt. „Moartea Căprioarei” de Nicolae Labiș este dintre acelea care ard. O ardere tăcută, aproape ritualică, o vină care nu se poate spăla nici cu lacrimi, nici cu justificări.
Este poezia unei vânători înfometate, dar și a unei inițieri brutale. Este despre moarte, dar și despre supraviețuire. Iar în ultima vreme, poezia aceasta a devenit, pentru unii artiști, muzică – sunet atmosferic, dark cinematic, cu pulsații de trăire și ruptură.
În rândurile de mai jos, vă invit să recitim poezia în întregime, cu inima deschisă și urechea atentă, poate pentru prima oară cu adevărat auzind ce ne spune.
Versurile integrale: „Moartea căprioarei” – Nicolae Labiș
Așteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în șirag să se-adape
Una câte una căprioarele.Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.
Amețitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!
Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!Ea s-arătă săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Își ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,
Și-am tresărit tăcut și alb când tata
Mi-a șuierat cu bucurie: – Avem carne!Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.
Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini…Dar legea ni-i deșartă și străină
Când viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sunt deșarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalță tata foc înfricoșat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!Din ierburi prind în mâini fără să știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!
De ce am făcut din poezie cântec?
Pentru că unele versuri nu se pot rosti doar în gând.
Pentru că vinovăția copilului din poezie e universală.
Pentru că pădurea din Labiș trăiește în toți, cu foamea și jertfa și rușine.
Am ales să transpun „Moartea Căprioarei” într-un peisaj sonor cinematic și întunecat: synth-uri lente, tobe ritualice, sunet de frunze, voci tremurate, pulsuri ca ale unei inimi rănite.
